Luni, 20 iulie, ora 15.00.
Întunericul nefiresc din Primăria Buhuși și parcarea goală din fața clădirii mă fac să presupun că au rămas fără curent electric. Aproape că îi compătimesc pe angajații de acolo.
Aflu, însă, de la un amic că nu-i asta problema. Problema e că nu mai e nimeni în instituție.
Mă enervez. Eu aveam treabă acolo.
Mă gândesc, totuși, că-i sărbătoare mare și zic c-o fi declarată oficial „zi liberă”, ca la Rusalii.
Îl salut pe amicul meu, mă întorc pe călcâie și dau să plec. Peste drum de Primărie, cam în diagonală, e clădirea „fiscului”. La ei era o foială pe ușă, de ziceai că acolo se dă, nu se ia.
Îmi dau seama că astăzi nu-i „zi liberă” și eu trebuie să mai fac un drum la Buhuși din cauza unora cu salarii frumușele, dacă nu cumva imense pentru ceea ce nu fac.
Și îmi mai dau seama de ceva. Nu ne mai facem bine mult timp. Suntem bolnavi de indolență.
Dacă nici pentru 5000 de lei, tichete de masă, tichete de concediu și alte facilități, nu stai 8 ore la serviciu, cu curul pe scaun, ești pierdut pentru societate, iar societatea pierde din cauza ta.
Bineînțeles că există explicații pentru situația neplăcută în care am fost pus eu, cetățeanul. Și, mai ales, nimeni nu-i vinovat că un plătitor de taxe pentru bugetul local care se folosește în proporție de 90% pentru plata salariilor angajaților a bătut la ușa Primăriei într-o zi de luni la ora 15.00.
Aș putea zice că eu, cetățeanul-contributor, sunt sigurul vinovat. Că i-am tolerat în toți acești ani.
Pe vremea lui Ceaușescu nu puteai să te așezi la un rând la ceapă, la unt sau la pâine fără să vezi înaintea ta câteva tovarășe în halate albastre plecate „o fugă” de la croitoriile din centru să-și facă și ele cumpărăturile, în timpul programului.
Cam așa te întâlnești acum prin Lidl sau Profi cu unii angajați din Primăria Buhuși.
Angajații pleacă de capul lor dacă nu există autoritate sau dacă șefii nu-s acolo pur și simplu. S-ar putea ca primarul să fi decretat „zi liberă” sau „jumate de zi liberă”, dar nu cred.
