Ieri am fost pe câmp (un fel de a spune, pentru că erau corhane). Astăzi am fost la moară. Absolut relaxant. Eu şi oamenii muncii. România reală. E un morar la Costişa care „n-are timp să-şi cheltuie banii”, atât de mult munceşte. Oamenii din căruţe sunt strâmbi, hâiţi. Tot de muncă. Muncă grea, ca de galere.
Se uită încruntaţi la tine, care te dai jos dintr-o maşină. Orăşeanul? Îţi văd salopeta, cam nouă ce-i drept. Aşteaptă. Pui mâna pe sac. Îl azvârli pe umăr, fără jenă sau figuri. Abia acum oamenii îţi zâmbesc. E un fel de salut. Eşti de-al lor. Şi vrei să fii de-al lor, chiar dacă e tare greu. Pentru că ştii sigur că te poţi baza pe ei. Ei nu te judecă înainte de a-ţi ridica sacul atunci când îţi alunecă din spinare. La fel cu ăştia sunt majoritatea românilor.
Acum am ajuns în Bacău. Mi-aş dori ca şi aici să fiu judecat pentru ce fac, ca la moară. Ştiu sigur că şi aici sunt oameni de acest gen: strâmbi de muncă şi griji, dar care te cântăresc drept.
Numai că eu singur mi-am ales o altă zona de activitate, o troacă. Îmi place politica. De fapt, îmi place să scriu despre politicieni şi tâmpeniile pe care le fac ei. Să-mi dau cu părerea (să fac analize pertinente :)). E ca un viciu. Cam ca fumatul.
De fumat m-am lăsat.