În multe discuții mi-am manifestat admirația pentru maidanul ucrainian și, mai ales, respectul pentru Kliciko.
Milionarul, vedeta, idolul, nepământeanul, cel care ar fi putut sta ca un rege, răsfățat ca un împărat, în orice colț al lumii. El a ales să stea, plin de funingine, în mijlocul alor lui, să ridice pumnul de campion spre un președinte anacronic pentru ucrainieni și aservit Moscovei, să împingă jandarmi cu brațele de milioane de euro.
Nici n-are importanță cine are dreptate sau care va fi viitorul Ucrainei. Ucrainienii au un nou mit.
De aia sportivii ucrainieni și-au băgat picioarele în Olimpiada lui Putin. Pentru că au un model.
În ”cercuri înalte” se vorbește aproape șoptit despre ”pericolul de contaminare” al României. Eu le transmit că n-avem nicio șansă. În București va fi întotdeauna liniște. Noi suntem români. N-avem eroi. Ultimii au fost ai muncii socialiste.
În schimb, noi, românii, avem o vajnică urmașă a Brătienilor care-și asistă social familia. O pensioară pentru soțior, un sălaraș pentru copilaș. Ponta, premierul, îi ia apărarea.
Revoltații noștri nu luptă în piață. Doar dau sms-uri și pleacă în Congo sau în Canada, că începe cu aceeași literă.
