Paștele e sărbătoarea iertării prin sacrificiu. O sărbătoare a iubirii până la jertfă, prin definiție.
E frumos. Mie-mi place atmosfera de Paște, însă, uneori am impresia că s-a împodobit Crucea Mântuitorului la fel ca pomul de Crăciun. Lipsește Fuego să ne cânte.
Preoții templului, împreună cu negustorii și schimbătorii de bani încearcă astăzi, la fel ca acum 2000 de ani, să-l compromită pe Iisus în ochii mulțimii.
Nu analizăm efectul în timp a celor întâmplate atunci și care a fost evoluția creștinismului ca religie a iubirii necondiționate.
Atunci l-au răstignit. Acum, sub umbra crucii se face carnaval. Bani să iasă.
Mielul, devenit simbol al Paștelui, a fost sacrificat în locul fiului. Adică Dumnezeu tot și-a cerut obolul. Sau așa a înțeles omul.
Conform poveștii biblice, se pare că nimic pe lume nu-i gratis, nici măcar grația divină. Asta în Vechiul Testament. În Noul Testament, mielul este Iisus însuși. Și el a fost vândut. Dacă nu era vânzarea nu exista iertarea.
Mă enervează la maximum că ne învârtim într-un ”comercial” infinit, în care ouăle se vopsesc și se ciocnesc contracost. Până și lumânările se aprind pe bani.
Dar e vremea iertării și aș vrea să-i iert pe toți.
De exemplu aș vrea să-i iert pe administratorii banului public. Cam cât ar face?
