ziarulÎn urmă cu 18 ani, mama unui tânăr fotbalist stătea la poartă cu un ziar în mână și arăta la tot cartierul că ”băiatul ei a debutat în Divizia A”. Nu era vreun reportaj, interviu, poză sau titlu.

Era un simplu nume trecut în caseta tehnică a meciului.

Ne-am bucurat cu toții. Cred că s-a bucurat un oraș întreg. Îl știam cât de talentat este. Era vârful unei generații.

Însă, ziarul ăla rufăit, de atâta dat din mână în mână, era confirmarea, era diploma de ”doctor”.

Dacă ar fi apărut debutantul, în carne și oase, n-ar fi contat așa de mult ca ziarul. Era centrul, era motivul, era cauza, era  miezul.

Mult mai târziu am realizat că forța unui ziar (sau televiziune, radio, blogg etc.) stă și în emoțiile pe care le poate provoca unei mame de campion. Mulți m-au contrazis, poate nu direct.

În această dimineață, am avut reconfirmarea teoriei mele.

În curtea școli, un tată, cu un ziar în mână, arăta, oricui era dispus să zăbovească 30 de secunde, poza din partea de jos a primei pagini, o poză generoasă cu un grup de sportivi. Printre ei era și ”campioana lui tata”.

Am avut un acut sentiment de deja-vu.

Nicio diferență față de acum 18 ani. Poate doar graba. Acum 18 ani avem timp să ne bucurăm. Acum doar am zâmbit, am spus un politicos ”Felicitări! Știu. Am citit”.