Evoluţia clasei politice româneşti din ultimii 20 de ani se poate rezuma şi aşa: de la iliescianul „măi, animalule!” la bagabonţescul „milogule!”.
Când bătrânul Ilici i se adresa unui protestatar cu tovărăşescul „măi, animalule” răzbătea un anumit respect, chiar o uşoară frică. „Animalul” reprezintă adversarul de care ţi-e teamă, pe care-l respecţi, măcar în subconştientul tău, nu-l subestimezi.
Iliescu şi-a exprimat respectul într-un mod extrem de brutal, tribal chiar.
La 21 de ani distanţă, ca o ironie a sorţii tot în Constanţa, măscăriciul de Mazăre s-a adresat unui contestatar cu expresia miştocărească „milogule!”.
Asta arată că distanţa dintre clasa politică (reprezentată de Mazăre în acest caz) şi plebe este enormă. Practic, noi trăim doar la şi din mila măriilor sale politicienii.
Cum s-a ajuns aici? Vă dau câteva repere: cârnăţăreala, găleţile, peştii, 50 de lei pentru un vot etc. Mai trebuie? Ne mai amintim.
Îmi cer scuze pentru o cacofonie din text. Dacă n-aţi remarcat-o e mai bine 🙂
