Aţi trecut vreodată prin starea aia în care nu ştii ce să faci, să râzi sau să plângi? Probabil că da. Am trecut şi eu prin acestă stare vreo două ceasuri, de n-am putut scrie nimic. Despre ministra apelor, despre mişcarea populară, despre o incompatibilitate, sau două, mai multe de astea. Miron Cozma e de vină.
Nu râdeţi că e foarte serios. Cred c-am înţeles bine. Însă nu-s foarte sigur. Dacă a prins cineva exact să-mi zică. Voi adăuga sau voi modifica în text. „Am rămas să lupt singur pentru idealurile Pieţei Universităţii”.
Bă, e ireal ce zice liderul minerilor care au omorât oameni pentru că purtau plete, au nenorocit pe viaţă semeni de-ai mei (că de-ai lor nu erau, sigur) doar pentru că purtau ochelari, au violat, au distrus, au dărâmat.
În rezumat, ne-au dat înapoi cu 100 de ani, pe noi ca ţară. „Omul nou” şi-a făcut datoria, şi-a împlinit menirea.
Cozma nu mai este cu toate minţile acasă, ori este mitoman din naştere, ori face mişto de un popor întreg.
Nu caut vinovaţi sau, mai bine spus, un vinovat, pentru că el este ştiut de toată lumea, Ion Iliescu. Restul au fost maimuţe dresate, fără multă mine. Executanţi. Iar Cozma a fost cimpanzeul-şef, nimic altceva.
Acum zice c-a îngânat Imnul golanilor cu Paţurcă şi ai lui. La anul zice că-i coautor şi vrea drepturi de difuzare.
Mă îngrozeşte gândul că vreun copilaş uitat de părinţi în faţa televizorului ar fi putut auzi afirmaţia lui Cozma, făcută la 23 de ani la nenorocirea numită „prima mineriadă”, şi s-o creadă.
De fapt astăzi a fost bătaia cu miliţia, abia mâine comemorăm venirea minerilor să citească ceva, să asculte un concert la Ateneu, iar poimâine sărbătorim plantarea panseluţelor.
