De la Ilici Iliescu încoace nu mai suport „liniştea”. Sigur că după vreo 8 ani de Băsescu am început să nu mai suport „gălăgia”. Dar prefer să mă doară urechile de la gălăgie, decât să-mi huie capul de la linişte. Liniştea e doar a hoţilor, a leneşilor şi a morţilor. Gălăgia parcă sună a ceva activitate, a ceva dezbatere (chiar şi în formele ei extreme).

Frazele mele pot suna unora drept „băsiste”. Nu mă deranjează eticheta foarte tare, în condiţiile în care useliştii s-au talibanizat într-un asemenea hal, că orice manifestare de independenţă, chiar şi a propriilor neuroni, li se pare trădare naţională. Sunt în stare să-şi facă autocritica în şedinţă de partid. Discuţii argumentate? Polemică? Ai înnebunit, băsistule?

Mai nou, eşti băsist şi dacă porţi cămaşă albă.  Eu n-am de astea, aşa că nu-mi fac probleme. Dar nu ştiu ce să fac cu chiloţii. Probabil, talibanii şi-i murdăresc pentru a-şi arăta dispreţul faţă de duşmani. Eu n-am chef.

Am câţiva prieteni prin USL, sau doar cu simpatii USL, mai mult sau mai puţin declarate, dar care şi-au păstrat neuronii acasă şi mintea deschisă. E cam nasol de ei. Presimt că, dacă nu-şi bagă repede minţile în cap şi o mai ţin „pe mijloc”, vor fi înfieraţi cu mânie proletară drept „duşmani ai poporului”, „trădători de idealuri” sau tâmpiţi. Ştiu că nu au o problemă cu asta, dar să nu ziceţi că nu le-am spus. 🙂