Şampanie din cea mai fină, Ateneu, muzică clasică, catifea roşie sub cur, reflectoare, pupături, aplauze. Cam aşa şi-a petrecut Ion Iliescu ziua de naştere. Ca un aristocrat sadea. Ce-o fi fost în sufletul lui bolşevic? S-o fi gândit o secundă la proletarii, truditori la patronii tranziţiei, la ţăranii oropsiţi care asudă în colhozurile noilor chiaburi? Ei, aş. Bătrânul bolşevic e regele neîncoronat al pseudo aristocraţiei româneşti şi se simte bine. Asta şi-a dorit.
A făcut orice, dar chiar orice. I-a condamnat la moarte pe vechiul tovarăş Ceauşescu şi sinistra sa. I-a ciomăgit pe cei din Piaţa Universităţii, după care a cerut linişte în alegeri. L-a prigonit pe Coposu, şi nici acum nu prea-i recunoaşte meritele seniorului. L-a fugărit pe rege, iar, după ani, i-a întins mâna. În anii” 90 n-a acceptat în ruptul capului punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, iar acum îşi râde de legea lustraţiei, că e tardivă. N-o fi având el sânge albastru, dar rece e sigur. Rece de şopârlă.
Dacă ar fi stat acasă, lângă tovarăşa Nina, poate aş fi gândit frumos despre el de ziua lui. Aşa nu pot decât să-i urez tovărăşescul “fire-ai al dracului, Ioane!” Nu ştiu de ce, dar am impresia că Iliescu n-a făcut gratuit ieşirea de sâmbătă. Urmăreşte el ceva. Şi, după cum îl ştiţi, nu cred că e de bine.
