De câteva zile bune aud, obsedant, sintagma “dictatorul Băsescu”. Dacă aş fi auzit-o doar de la politicienii Opoziţiei n-ar fi fost bai. Ăsta e unul din rolurile lor, să denigreze Puterea (reprezentată de Băsescu). Dar am auzit-o insistent din partea unor ziarişti. De ce nu vine Băsescu, de ce nu dă explicaţii, de ce nu răspunde? De ce şi de cine se ascunde? Nu-i comentez. E credinţa lor. Eu am cerut lămuriri şi mi-am explicat nelămurirea aici. În seara asta a apărut “dictatorul”. Părerea mea e că, pentru prima oară în istoria lui politică, a avut un discurs defensiv, cu doar două-trei contraatacuri palide. Analiza discursului e făcută acum pe toate televiziunile, aşa că nu vă voi plictisi cu asta.
Pentru mine problema a fost la final. Lupul cel mare şi rău era blând ca un mieluşel. Cu o voce gâtuită a cerut întrebări. Pauză. A făcut o completare şi a cerut din nou să fie luat la întrebări. Cu greutate au apărut trei. Bune, la obiect. Dar atât.
Măi băieţi (şi fete), să recapitulăm. L-aţi avut în mână pe bandit. Ăla pe care l-aţi provocat zile în şir, l-aţi cerut în faţa voastră. Să răspundă! Iaca a fost. Iar voi eraţi singura interfaţă între el şi popor. Indirect, îi reprezentaţi pe cei din Piaţa Universităţii. Atâta aţi putut? Voi, deţinătorii adevărurilor absolute despre durerile poporului şi despre soluţiile minune, atât aţi putut îngăima? Sunteţi varză! Praf! Nu v-au scris şefii întrebările? Vă (le) era frică de răspunsuri? Lăsaţi-vă cât mai aveţi timp! S-ar putea ca Băsescu să dea vreo lege care să interzică ziariştii muţi şi fără creier propriu.
