Ieri mi-am dat seama că s-ar putea să am grave probleme de vedere. Prinţesa cu bască roşie şi plăieşii de culoare mi-au dat peste cap percepţia mea despre culori. În primul rând am văzut o prinţesă cu bască roşie mitingind nu’ş pentru ce. Caragea e numele familiei sale. Probabil strămoşii ei sunt ventilatoare în cripte văzând cât de stângist le-a devenit vlăstarul care le poartă sângele albastru prin vene. Sau poate n-am văzut eu bine, iar basca era de altă culoare.
La meciul de Cupă, Oţelul Galaţi – FC Vaslui m-am simţit mândru când am văzut steagurile Moldovei (cu bour cu tot) fâlfâind semeţe în tribune. Parcă era înaintea unei serbări în cinstea lui Ştefan cel Mare. N-am înţeles bine cine erau plăieşii Măriei Sale. Pe teren au intrat două echipe moldoveneşti. Teoretic. Practic ceata vasluienilor avea nişte figuri care aduceau mai mult a spahii fioroşi sau cu harapii din poveşti: N’Doye, Wesley, Temwanjera, Yero Bello. Şi iar mi-am zis că nu văd bine.
Trebuie să recunosc că am ţinut cu ăştia mai tuciurii. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place echipa lui Stan. Mai bruneţi sau mai blonzi m-au făcut fericit aseară şi mândru că-s moldovean (ca şi ei:)). Sper să nu cadă cu Dinamo măcar până în finală. Atunci voi vedea eu dacă glasul sângelui strămoşesc e mai puternic decât iubirea alb-roşie. Să nu încurc şi atunci culorile.
