Luni dimineaţa intru grăbit să plătesc la „robot” o factură. Ghinion. Trei oameni în faţa mea. La cele două ghişee alţi cinci-şase. Tăcere.
Deodată se aude un glas de şef plictisit: Lenuţaaa (nume fictiv, pentru că pe ăla real l-am uitat)! Ai sunat la firma xxx să le spui de datorie?
Lenuţa (uşor buimacă): Poftim?
Şeful reia, nu foarte bine-dispus: Ai sunat la firma xxx să le spui ce datorie au?
Lenuţa zâmbeşte, uitându-se complice la clienţi, bucuroasă că şeful e după colţ şi n-o poate săgeta cu privirea: Nu. Voi suna când voi avea timp. Şi voi avea timp când o merge prostia asta de calculator.
Linişte iar. O doamnă, spre vârsta a treia, bine îmbrăcată, intră. Salută elegant după care întreabă cu un ton neutru: Nu vă supăraţi, ştiţi de ce nu are bani bancomatul de afară? Sau când îl alimentează.
Portarul: Verificaţi doamnă?
Doamna (uşor iritată): Păi, de acolo vin. Am verificat. E a treia oară când mi se întâmplă asta.
Şeful (iritat rău): Nu e alimentat. Avem multe bancomate în oraş. Ce vreţi? Şi nici nu se alimentează în weekend.
Doamna: Îmi pare rău că am ales să am cardul la dumneavoastră.
Portarul împăciuitor şopteşte complice: Scoateţi de la ghişeu.
Doamna: Să-mi ia comision?
Portarul (iritat): Doar nu iau eu, doamnă.
Doamna dă să iasă.
Şeful: Puteţi să plătiţi cu cardul, peste tot.
Doamna, pe punctul de a-şi pierde controlul: Să plăteşti dumneata în piaţă, la tarabă, cu cardul.
Iese.
Concluzii:
1. Nu am să am cont niciodată la banca respectivă. Nu de alta, dar n-am chef să ştie jumate de oraş că am datorii.
2. Pe unii îi încurcă, rău de tot, serviciul pe timp de criză.
3. Cred că am avut mare noroc că doamna nu era mama sau soţia. Şi aşa m-am abţinut cu greu. De când cu criza am aşa o pată pe lucrătorii bancari idioţi, care se cred stăpânii inelelor, că se lăsa aproape sigur cu mascaţi.
